CULOAREA SENTIMENTELOR, de Kathryn Stockett, traducere de Alin Fumurescu şi Cristiana Vişan, Editura Univers, Bucureşti, 2012
De ce oare unele poveşti frumoase, care merită toată atenţia, trec neobservate sau la un moment dat intră într-un con de umbră? Eu aş avea multe exemple, însă mă voi opri la THE HELP sau, pe româneşte, CULOAREA SENTIMENTELOR, romanul scris de Kathryn Stockett.
Urmărind fel de fel de bloguri şi site-uri, am auzit de acest roman la scurt timp după apariţie, fiindcă devenise bestseller în toată lumea şi urma să se ecranizeze. Sinopsisul nu m-a atras, însă am zis că merită o şansă. Dar imediat ce am aflat de carte am şi uitat de ea, aşa încât atunci când a apărut filmul, nici nu mai ştiam despre ce era vorba. Trailerul mi-a reîmprospătat memoria, însă am uitat şi de film. Ei bine, norocul a fost ca într-o seară să avem de ales la cinema între un film SF de doi bani şi CULOAREA SENTIMENTELOR (fiind singurele două premiere din acea săptămână); l-am ales pe cel din urmă, şi, drept să vă spun, bine am făcut. Când am ieşit din sală, mintea mea încă era la film, ceea ce nu se întâmplă prea des. Rar reuşeşte un regizor să adune o distribuţie perfectă, iar Tate Taylor, alături de actorii extrem de talentaţi, a creat un film pe care l-aş revedea oricând şi care nu m-ar plictisi nici măcar o clipă.
Dar să revenim la carte. Deşi la mine ordinea a fost film-carte, nu carte-film, acest lucru nu m-a deranjat prea tare, ba din contră, m-a ajutat să vizualizez exact toate descrierile autoarei.
Romanul este spus din perspectiva a trei personaje: Skeeter, o fată albă care se trage dintr-o familie bună, Aibileen, o servitoare de culoare, cu suflet mare şi care-şi vede mereu de treabă, şi Minny, o altă servitoare negresă, cu gura mare, care răspunde mereu obraznic şi le spune angajatorilor ce crede despre ei.
Ne aflăm în Jackson, Misssissippi, în anul 1962. Skeeter a terminat facultatea şi s-a întors acasă, unde caută să-şi găsească de lucru şi unde se loveşte mereu de aceeaşi problemă: mama ei insistă să o căsătorească. Pe de altă parte, cele două servitoare se confruntă mereu cu totul felul de probleme în casele angajatorilor. Deşi fac curăţenie, calcă, gătesc, au grijă de copii, servitoarele n-au niciodată voie să stea le masă cu albii, să folosească aceleaşi tacâmuri, să se atingă, să le folosească WC-urile lor etc. În viziunea albilor, negrii sunt purtători de boli „diferite”, trebuie să se considere norocoşi că albii îi ajută dându-le de lucru, iar viaţa merge mai departe.
Pentru Skeeter, traiul din Jackson, Mississippi, nu e deloc uşor. Deşi mare parte dintre prietenele ei sunt căsătorite şi au deja copii, ea aspiră la alte lucruri. Însă atunci când îşi dă seama că prietenele ei îşi tratează angajatele cu dispreţ, se hotărăşte să facă un lucru deosebit de riscant: să le intervieveze pe servitoarele de culoare pentru a publica totul într-o carte. La început, Aibileen şi Minny sunt sceptice, însă, uşor-uşor, Skeeter le câştigă încrederea.
Oamenii care au citit cartea se împart în două categorii: cei care au înţeles exact ce a vrut autoarea să transmită şi cei care consideră că este un
roman rasist. Mai există şi o categorie de mijloc, şi anume oamenii cărora volumul le-a plăcut, dar care sunt de părere că multe lucruri nu sunt reale sau că autoarea le-a exagerat/îndulcit. Desigur, eu fac parte din prima categorie.
Ca în orice roman de ficţiune, autoarea şi-a luat anumite libertăţi şi a modificat uşor istoria sau anumite evenimente, însă sunt convins că prin ceea ce au trecut servitoarele din roman au trecut alte sute de mii de femei care există sau existat în lumea reală. Desigur, nu avea de-a face cu un roman în care oamenii sunt victime KKK, însă cred că autoarea a vrut să arate lumii lucrurile mărunte cu care servitoarele de culoare aveau de-a face în fiecare zi – răutatea femeilor albe, pe care le-au crescut de mici şi care acum le tratează ca pe nişte gândaci.
E greu de crezut ce au avut de pătimit oamenii negri – toalete separate, magazine separate, interdicţia de a se atinge de stăpânii lor etc. Însă mai greu de crezut este că albii, deşi se purtau ca nişte cretini cu angajaţii, vorbeau cu nonşalanţă despre conceputul „separaţi, dar egali”. Însă nimic nu mă mai miră în ziua de azi, mai ales când, de pildă, mergi cu taxiul şi şoferul începe să înjure nişte negri de pe trotuar. Segregaţionismul este peste tot. De aceea consider că acest roman trebuie citit (şi acceptat aşa cum este) de către toată lumea, inclusiv de români, ca să vadă şi ei că nu numai în România au fost perioade în care oamenii au dus-o prost. Ar fi un wake up call pentru mulţi. Adică da, OK, şi ai noştri au suferit, dar haideţi să tragem cu ochiul şi pe la alţii.
CULOAREA SENTIMENTELOR nu e primul roman care tratează problema negrilor şi nici ultimul nu va fi. Despre acest subiect s-a tot scris şi se va mai scrie, însă consider că nu e nimic rău dacă citim un roman de ficţiune care ne arată ce au îndurat anumiţi oameni din pricina discriminării rasiale.
























Comentarii recente